vineri, 29 februarie 2008

Loc de dat cu capul...

Niciodata nu i-am inteles pe melci... Sunt hoinari, se misca-ncet si... porta mereu casa cu ei. Oriunde ar fi... sunt acasa! Nu voi putea niciodata sa inteleg aceasta filosofie! Intotdeauna mi-am dorit un loc al meu, un loc in care sa ma simt acasa. N-a fost sa fie! M-am nascut in Bucuresti unde n-am stat decat 5 zile pentru ca au venit bunicii si m-au luat la ei. Ei m-au crescut. Nu stiu cat de bun a fost mediul in care am crescut dar... aia era casa mea. Asa simteam... Bunicii ma iubeau, aveam prieteni multi, eram in "elementul" meu. Pe la 3 ani, insa, au venit parintii sa ma ia la Calarasi. M-am simtit "rupta" de tot ce iubeam, de lumea mea, si tarata in alt loc pe care nu-l cunosteam si sincer, nici nu-mi doream sa-l cunosc. A trebuit sa o iau de la capat: alti prieteni, alte cunostiinte, alt mod de viata. Norocul meu ca nu a tinut mult. In scurt timp m-am intors la Moreni, la bunici, si mi-am reluat viata inapoi. Dar la 6 ani (cand a trebuit sa merg la scoala) m-am mutat din nou la Calarasi, cu mama. Am luat-o de la inceput din nou! Am urat acest lucru. Din nou singura, cu cheia de gat, fara prietenii mei... fara bunicii mei (pe care ii consideram parintii mei). Am stat acolo pana in clasa a 10-a. Incepusem sa ma obisnuiesc. Nu aveam foarte multi prieteni dar... era ok. La bunici (acasa!) ma duceam in fiecare vacanta. Acolo imi incarcam bateriile. In clasa a 10-a, cand a murit mama, am fost nevoita sa ma mut la Moreni, la bunici. Al doilea semestru l-am inceput acolo. Iar am luat-o de la capat singura! Cu prietenii din copilarie se cam racisera relatiile, iar dintre noii colegi de liceu nu cunosteam pe nimeni. Ce ironie a sortii... Mi-am dorit intotdeauna sa locuiesc cu bunicii, am facut-o pe mama sa sufere din aceasta cauza si... cand m-am intors acolo, m-am simtit din nou singura. Apoi a venit facultatea, m-am mutat la Ploiesti si... am luat-o din nou de la capat... singura... Alt colectiv, alte reguli... Dupa aceea am revenit la Moreni, in cautarea unui loc de munca. Alte griji, alte nevoi... Atmosfera acolo era din ce mai apasatoare. Asa ca... am ajuns in Bucuresti. Aici m-am mutat in patru locuri.
Va spun sincer ca m-am saturat! Nu mai vreau sa o iau de la capat, vreau doar un loc al meu in care sa ma simt bine. Culmea e ca l-am gasit dar se pare ca trebuie sa plec si de acolo...

duminică, 17 februarie 2008

Am revenit pe blog!

Sunt un om norocos! Stiu asta!Mi-e frica, insa! Ma sperie gandul ca voi pierde tot ce am bun acum... De fiecare data cand am vrut sa-mi strig fericirea in gura mare (pentru ca asa simteam, cum simt si acum de altfel) reuseam sa fac ceva care sa strice totul! De ce? Nu stiu... asa sunt eu. Am o maestrie in a strica si a enerva pe toata lumea in jurul meu. Mai devreme sau mai tarziu asta se intampla. Pierd... pierd tot ce am mai bun, pierd persoane de care m-am atasat... Ma chinuie acest gand... Recitesc ce am scris si ma uimeste faptul ca am inceput atat de optimist si... uite unde ajung. Nu... zau, nu vreau sa ma plang. Sunt un om norocos, repet. Exista oameni carora le pasa de mine! Asta mi s-a intamplat destul de rar si chiar acest lucru ma sperie. Daca la un moment dat acestia vor inceta sa mai creada in mine sau sa le pese de mine?... Ma voi intoarce acolo unde am fost... Din nou singura... Trist...Probabil ca pentru altii este greu de inteles... Adica, uite stii ca esti norocoasa, ca ai doi prieteni pe care te poti baza si... tu strici totul! Ii aduci la exasperare. Asta fac! Greseli dupa greseli (unele mai grave decat altele), probleme de memorie, de vedere... Cui ii trebuie un astfel de om? Cine ar pune pret pe unul ca mine?! Nimeni... Si totusi, sunt doi care o fac... ma rog, inca o fac... Si eu in schimb, fac numai prostii. De ce? De frica... Vreau atat de mult sa ii fac sa fie mandri de mine incat mi se face frica sa nu gresesc si... ma zapacesc si iese totul pe dos! Si... mai explica Iulio daca poti sau daca ai ce. Ca e de neinteles! Cateodata si mie imi este greu sa ma inteleg pe mine, dar sa mai explicsi altora. Situatia e simpla: sunt doi oameni care mi-au acordat increderea lor, ma ajuta neconditionat si... eu o dau in bara mereu.
Si cand te gandesti ca in totdeauna mi-am dorit pe cineva cu care sa pot vorbi despre orice. Am tanjit dupa mai multa atentie/afectiune din partea tatalui meu... Vroiam sa am un amic in el, o persoana cu care sa pot vorbi despre orice... N-a vrut sa devina acel prieten. E problema lui! Dar... uite ca in timp a devenit si a mea! Acum sunt atat de multe lucruri despre care as vrea sa vorbesc... Si culmea, chiar as avea cu cine sa le discut, dar ma blochez. Nici nu mai stiu care sunt mai importante, se amesteca totul si simt uneori ca explodez. De multe ori simt ca existenta mea aduce mai multe necazuri decat bucurii celor din jur. Eu intotdeauna am o problema si... m-am saturat! Nu vreau ca problemele mele sa se rasfranga in activitatile zilnice si astfel sa ii ranesc/supar pe oamenii la care tin. Si totusi asta se intampla. Stiu ca nu-ti poti alege parintii... Dar daca s-ar fi putut, daca as fi avut aceasta optiune, stiu pe cine as fi ales! Dar, cum nu pot, n-am decat sa ma trezesc la realitate!
Nu de mult ma gandeam ca poate ar fi mai bine pentru ceilalti sa dispar, pur si simplu sa nu fi existat vreodata. Poate viata celorlalti ar fi mai putin complicata. Nu stiu daca sunt in stare sa pot trece peste faptul ca dezamagesc intruna oameni care inseamna ceva pentru mine. Si e vorba despre persoane care n-au nicio obligatie fata de mine si cu toate astea eu le aduc doar necazuri. Nu zic, se intampla sa fac si lucruri bune dar sunt prea putine (am verificat cu foaia in mana) si oricum sunt anulate de nereusite! Si ei totusi au inca rabdare cu mine desi... ar fi putut sa ma trimita de mult la plimbare. Nu merit atentia nimanui! Oricum sunt varza!
Astazi tata mi-a spus ca nu sunt un copil bun, ca altii isi ingrijesc parintii, au grija de ei... Si eu, desi stiu care-i situatia lui financiara, nu-l ajut cu nimic! A mai adaugat ca am venit degeaba in Bucuresti ca oricum nu sunt in stare de nimic. Este a "n"-a oara cand aud acest text deci n-ar trebui sa ma afecteze.
Ma simt o povara cazuta pe capul unor oameni cumsecade, un om bun de nimic.
Am numai prostii in cap la ora asta... mai bine inchei acum si revin maine. Azi a fost o zi ciudata... sper sa las gandurile negre deoparte si sa incep saptamana cu bine! Ma bucur ca pot scrie din nou pe blog. Gata! Am plans destul! Sper ca m-am descarcat un pic, atat cat sa ma pot ridica si sa merg mai departe!