In cautarea mea... dialog cu mine insami

Dragii mei,
Va anunt de la inceput ca randurile de mai jos reprezinta insiruirea gandurilor mele. Sa nu va asteptati sa gasiti acolo coerenta. Pur si simplu am scris tot ce mi-a trecut prin minte intr-un anumit moment. Adevarul este ca sunt cam suparata pe mine!

Am pornit un razboi cu mine insami. Vreau sa ma recastig pe mine! Problema e simpla. Am dat-o in bara! Mai ceva ca Nicolita din 3 metri, in meciul cu Bate Borisov... Sau mai bine rectific... o tot dau in bara de ceva timp, i-as putea da lectii lui Nicolita! Nu conteaza domeniul, oriunde, oricand o dau in bara. Daca nu o dau in bara, sigur dau cu bata in balta. Cand mi-e lumea mai draga, fix atunci cand sunt pe cale sa am o reusita, fac ce fac si se termina prost. Daca s-ar iesi la pensie din chestia asta, as avea vechime buna! Poate parea o gluma dar, va asigur, e cat se poate de serios! Stiu ce vreau? DA, STIU: SA FAC PRESA SI SA O FAC BINE! Ce ma retine? NIMIC, AM TOATE PREMISELE SI TOT SPRIJINUL! Atunci unde-i problema?!? Stiu ce vreau, am toate conditiile si totusi... o dau in bara! E drept, o dau in bara doar in anumite aspecte, adica, fac lucrurile pe jumatate. De exemplu, inainte sa plec la un eveniment imi fac o scurta documentare, pregatesc cateva intrebari pentru protagonisti, pe scurt imi stabilesc in minte toate detaliile. Si totusi, ceva se intampla... Mereu uit cate ceva... Desi am impresia ca toate au decurs bine, mai tarziu constat ca am plecat de la respectivul eveniment fara cateva informatii pretioase! Culmea e ca le stabilisem inainte sa plec de acasa... Lipsa aceasta de concentrare ma ucide cu zile! Nu ma mai recunosc! Stiu sigur ca nu eram asa, stiu ce vreau de la viata, faptul ca fac ceea ce-mi place cu adevarat ma stimuleaza si ma face sa simt ca traiesc. Tot ce vreau sa mai stiu este cum pot sa redevin eu, acel om organizat, meticulos, atent la fiecare detaliu, ironic (Doamne, ce mult imi lipseste ironia si sarcasmul pe care le aveam acum 3-4 luni- le vreau inapoi!!!). Vreau sa ma regasesc pe mine! Vreau sa fiu din nou EU si vreau sa evoluez in bine! Bun, macar stiu ce vreau!... Dar asta stiu de mult si vad ca tot nu ma regasesc. Parca-s tampita!!! Asadar, am o problema! Incerc sa-mi dau seama de unde provine aceasta moleseala in gandire. E drept, cateodata ma simt coplesita de probleme. Totusi, stiu sigur ca puterea de a merge mai departe vine din bucuria muncii. Mi-ar fi mult mai greu daca nu as face ceva care ma motiveaza si imi place. Mai nou am inceput sa ma plang... Si chestia asta ma enerveaza la culme! Ma enerveaza faptul ca ma sperii mult prea usor. Imediat intru in panica si nu mai vad solutiile potrivite la problemele care ma asediaza. Reactionez aiurea cand dau peste un necaz, ma port de parca as fi singura care intampina greutati. Nu stiu cum dracu' reusesc sa fiu doborata de orice fleac! Poate aici ar trebui sa mai lucrez. Poate daca reusesc sa raman calma in fata necazurilor, voi gasi mai usor solutii. Ma rog, nu stiu daca acesta este un raspuns... M-am cam saturat sa tot fac experimente pe mine... Mi-ar placea sa fie o reteta universal valabila care sa ma invete cum sa ma regasesc, sau mai curand cum sa depasesc anumite situatii care par fara iesire. Ah, da! Inca un amanunt, bine ar fi sa fac aceste lucruri fara sa dau impresia ca ma plang. Sincer, toate astea imi par al dracului de grele si de incurcate. Poate din exterior situatia pare mai simpla, de aceea am si scris aceste randuri. E frustrant sa stii ce vrei, sa stii ca poti realiza multe, sa-ti doresti sa ajungi departe, sa faci cariera dar sa te lasi doborat de chestii care n-au nici o legatura cu domeniul in care lucrezi. Pentru ca acesta este adevarul, ceea ce ma macina pe mine nu are nici o legatura cu presa, cu faptul ca acesta este domeniul unde vreau sa fac cariera! Am crezut ca daca ma rup cumva de ai mei de acasa, imi va fi mai usor sa ma concentrez asupra mea. Dar tot greu este, nu zic imposibil, doar greu. Cu siguranta ar fi fost mai usor daca si ei s-ar fi rupt de mine... Dar n-au facut-o! Asa ca iata-ma in minunata postura de om cu problemele mele dar si cu alte cateva venite de acasa. Grav este ca structura mea sufleteasca (hai, ca asta e tare, am ajuns sa o spun si pe asta! e cam patetic... dar asta e!) le permite acestor probleme sa-mi afecteze puterea de concentrare acolo unde ma simt cel mai bine, unde sunt ca pestele in apa: la munca! Ok, ok, sunt constienta ca probleme vor fi mereu dar, ma gandesc ca acolo unde apar necazurile apar si solutiile. Daca as putea gandi asa si atunci cand ma confrunt cu necazurile propriu-zise, cu siguranta as aborda altfel situatia. Dar, nu! Eu trebuie sa intru in panica, sa refuz sa mai gandesc si sa ma crizez! Pai, cum naiba sa nu ma afecteze si pe alte planuri?!? Va jur, cateodata m-as lua la bataie! Nu stiu de ce nu o fac, probabil astept sa vina cineva si sa ma pocneasca, poate asa ma trezesc la realitate! Desi, recunosc, asteptarea nu e buna, ar trebui sa trec la fapte imediat. Poate unul din raspunsuri ar fi sa-mi dozez mai bine emotiile si energia (pentru ca din asta am chiar foarte multa). E sacaitor sa stiu ca exista o rezolvare dar eu sunt incapabila sa o vad! Buuun, scriind aceste randuri, parca m-am mai calmat. Ceea ce e un lucru minunat. In ultima vreme am devenit un aspirator de tensiuni. Fac colectie: le strang si pe ale mele (sincer, ale mele chiar n-ar fi multe...) si pe ale celorlalti. Asa ca va rog, daca aveti vreo tensiune aruncati-o aici, le primesc pe toate fara discriminari! :)) Da, asa vreau sa inchei textul acesta, pe dos de cum l-am inceput: CU ZAMBETUL PE BUZE! Poate n-ar fi rau sa am de fiecare data cate un zambet pentru fiecare neplacere! :)