Revelatii jurnalistice!

Eram in clasa a XII-a cand cineva mi-a spus ca un jurnalist trebuie sa aiba o revelatie in fiecare zi. Altfel, se plafoneaza. Am ridicat spanceana cand am auzit acest lucru... Parea stupid. Cum poti sa te plafonezi cand lucrezi intr-un domeniu atat de dinamic?! Mult mai tarziu, mi s-a dat sansa sa lucrez in presa. Abia acum am inteles ca este vorba de o lupta apriga dusa in fiecare zi. Fie ca vorbim de aflarea subiectelor inedite sau pur si simplu despre modul in care reusim sa fim la zi cu informatiile, lupta exista! Este o competitie continua ale carei reguli exista de cele mai multe ori doar pe hartie. Chiar si asa, odata intrat in hora, nimic nu te poate face sa renunti la meseria vietii. E ciudat cum o lume atat de "pestrita" cum este presa romaneasca, iti poate da atatea satisfactii. Sigur, sunt si deceptii si nereusite dar in momentul in care traiesti o izbanda, totul se schimba. E ca-n reclama cu Red Bull, iti da aripi, te face sa mergi mai departe.
De ce scriu aceste randuri? Astazi, uitandu-ma prin biblioteca, am dat peste o carte care m-a marcat pe viata. Misterul camerei galbene este un roman scris de Gaston Leroux. L-am rasfoit un pic si brusc mi-am amintit ca aceasta este cartea care m-a facut pe la inceputul clasei a IX-a sa-mi indrept atentia catre jurnalistica. Protagonistul acestei carti este un jurnalist, un reporter foarte istet care dezleaga itele incurcate ale unei tentative de omor. Interesant mi s-a parut faptul ca nu a urmarit arestarea vinovatului, ci, pur si simplu, aflarea adevarului. Reporterul de investigatie Rouletabille dezleaga misterul dar il lasa pe vinovat sa scape justitiei. Cu alte cuvinte, isi face perfect treaba de jurnalist sustinandu-si teoria cu probe dar nu-si face un scop din a-l arunca in inchisoare pe vinovat. Asta este treaba justitiei, nu a presei! Rolul presei este acela de a informa cititorii. Incrancenarea dauneaza grav unui ziarist. E o mare gafa profesionala sa muti antipatiile sau ambitiile personale pe foaia de hartie! In momentul in care am terminat de citit acest roman nu am putut sa nu ma gandesc la presa din Romania. O intrebare mi-a incoltit in minte: mai exista spirit justitiar in presa romaneasca din zilele noastre? Sau, a existat vreodata? Uitandu-ma la presa noastra, am vazut aceleasi stiri abordate/comentate in mod diferit de ziare cu orientari diferite. Este clar ca ideologia unei publicatii poate influenta redactarea stirilor si mai ales comentarea lor. Intr-un fel fiecare isi sustine "adevarul lui", dar mai doreste cineva sa prezinte pur si simplu ADEVARUL??? In mintea mea, dreptatea/adevarul nu sunt nici "de stanga" nici "de dreapta". De ce sa rescriem istoria? De ce sa inventam fapte cand putem sa aflam cum au stat lucrurile la un moment dat de la cei care le-au trait. Toate acestea m-au facut sa-mi doresc si mai mult sa aflu raspunsul la intrebarea care nu-mi dadea pace. Pentru o pustoaica de liceu parea destul de greu de aflat un raspuns. Am incercat totusi! Am inceput sa intreb pe Cristi Brancu, Andrei Partos... Brancu nu mi-a raspuns in cadrul paginii dedicate cititorilor in revista VIP. Mult mai tarziu, cand ne-am cunoscut mi-a dat si un raspuns. Andrei a fost mult mai prompt, mi-a raspuns imediat. Apoi, Andrei Partos l-a avut invitat la Psihologul muzical pe Radu Paraschivescu. Nu m-am putut abtine si am intrat in direct pentru a obtine un alt raspuns. Si l-am primit. Va promit ca voi continua sondajul iar cand voi strange cel putin 20 de raspunsuri le voi publica pe acest blog. Poate vom comenta impreuna si vom ajunge la o concluzie.

In cautarea mea... dialog cu mine insami

Dragii mei,
Va anunt de la inceput ca randurile de mai jos reprezinta insiruirea gandurilor mele. Sa nu va asteptati sa gasiti acolo coerenta. Pur si simplu am scris tot ce mi-a trecut prin minte intr-un anumit moment. Adevarul este ca sunt cam suparata pe mine!

Am pornit un razboi cu mine insami. Vreau sa ma recastig pe mine! Problema e simpla. Am dat-o in bara! Mai ceva ca Nicolita din 3 metri, in meciul cu Bate Borisov... Sau mai bine rectific... o tot dau in bara de ceva timp, i-as putea da lectii lui Nicolita! Nu conteaza domeniul, oriunde, oricand o dau in bara. Daca nu o dau in bara, sigur dau cu bata in balta. Cand mi-e lumea mai draga, fix atunci cand sunt pe cale sa am o reusita, fac ce fac si se termina prost. Daca s-ar iesi la pensie din chestia asta, as avea vechime buna! Poate parea o gluma dar, va asigur, e cat se poate de serios! Stiu ce vreau? DA, STIU: SA FAC PRESA SI SA O FAC BINE! Ce ma retine? NIMIC, AM TOATE PREMISELE SI TOT SPRIJINUL! Atunci unde-i problema?!? Stiu ce vreau, am toate conditiile si totusi... o dau in bara! E drept, o dau in bara doar in anumite aspecte, adica, fac lucrurile pe jumatate. De exemplu, inainte sa plec la un eveniment imi fac o scurta documentare, pregatesc cateva intrebari pentru protagonisti, pe scurt imi stabilesc in minte toate detaliile. Si totusi, ceva se intampla... Mereu uit cate ceva... Desi am impresia ca toate au decurs bine, mai tarziu constat ca am plecat de la respectivul eveniment fara cateva informatii pretioase! Culmea e ca le stabilisem inainte sa plec de acasa... Lipsa aceasta de concentrare ma ucide cu zile! Nu ma mai recunosc! Stiu sigur ca nu eram asa, stiu ce vreau de la viata, faptul ca fac ceea ce-mi place cu adevarat ma stimuleaza si ma face sa simt ca traiesc. Tot ce vreau sa mai stiu este cum pot sa redevin eu, acel om organizat, meticulos, atent la fiecare detaliu, ironic (Doamne, ce mult imi lipseste ironia si sarcasmul pe care le aveam acum 3-4 luni- le vreau inapoi!!!). Vreau sa ma regasesc pe mine! Vreau sa fiu din nou EU si vreau sa evoluez in bine! Bun, macar stiu ce vreau!... Dar asta stiu de mult si vad ca tot nu ma regasesc. Parca-s tampita!!! Asadar, am o problema! Incerc sa-mi dau seama de unde provine aceasta moleseala in gandire. E drept, cateodata ma simt coplesita de probleme. Totusi, stiu sigur ca puterea de a merge mai departe vine din bucuria muncii. Mi-ar fi mult mai greu daca nu as face ceva care ma motiveaza si imi place. Mai nou am inceput sa ma plang... Si chestia asta ma enerveaza la culme! Ma enerveaza faptul ca ma sperii mult prea usor. Imediat intru in panica si nu mai vad solutiile potrivite la problemele care ma asediaza. Reactionez aiurea cand dau peste un necaz, ma port de parca as fi singura care intampina greutati. Nu stiu cum dracu' reusesc sa fiu doborata de orice fleac! Poate aici ar trebui sa mai lucrez. Poate daca reusesc sa raman calma in fata necazurilor, voi gasi mai usor solutii. Ma rog, nu stiu daca acesta este un raspuns... M-am cam saturat sa tot fac experimente pe mine... Mi-ar placea sa fie o reteta universal valabila care sa ma invete cum sa ma regasesc, sau mai curand cum sa depasesc anumite situatii care par fara iesire. Ah, da! Inca un amanunt, bine ar fi sa fac aceste lucruri fara sa dau impresia ca ma plang. Sincer, toate astea imi par al dracului de grele si de incurcate. Poate din exterior situatia pare mai simpla, de aceea am si scris aceste randuri. E frustrant sa stii ce vrei, sa stii ca poti realiza multe, sa-ti doresti sa ajungi departe, sa faci cariera dar sa te lasi doborat de chestii care n-au nici o legatura cu domeniul in care lucrezi. Pentru ca acesta este adevarul, ceea ce ma macina pe mine nu are nici o legatura cu presa, cu faptul ca acesta este domeniul unde vreau sa fac cariera! Am crezut ca daca ma rup cumva de ai mei de acasa, imi va fi mai usor sa ma concentrez asupra mea. Dar tot greu este, nu zic imposibil, doar greu. Cu siguranta ar fi fost mai usor daca si ei s-ar fi rupt de mine... Dar n-au facut-o! Asa ca iata-ma in minunata postura de om cu problemele mele dar si cu alte cateva venite de acasa. Grav este ca structura mea sufleteasca (hai, ca asta e tare, am ajuns sa o spun si pe asta! e cam patetic... dar asta e!) le permite acestor probleme sa-mi afecteze puterea de concentrare acolo unde ma simt cel mai bine, unde sunt ca pestele in apa: la munca! Ok, ok, sunt constienta ca probleme vor fi mereu dar, ma gandesc ca acolo unde apar necazurile apar si solutiile. Daca as putea gandi asa si atunci cand ma confrunt cu necazurile propriu-zise, cu siguranta as aborda altfel situatia. Dar, nu! Eu trebuie sa intru in panica, sa refuz sa mai gandesc si sa ma crizez! Pai, cum naiba sa nu ma afecteze si pe alte planuri?!? Va jur, cateodata m-as lua la bataie! Nu stiu de ce nu o fac, probabil astept sa vina cineva si sa ma pocneasca, poate asa ma trezesc la realitate! Desi, recunosc, asteptarea nu e buna, ar trebui sa trec la fapte imediat. Poate unul din raspunsuri ar fi sa-mi dozez mai bine emotiile si energia (pentru ca din asta am chiar foarte multa). E sacaitor sa stiu ca exista o rezolvare dar eu sunt incapabila sa o vad! Buuun, scriind aceste randuri, parca m-am mai calmat. Ceea ce e un lucru minunat. In ultima vreme am devenit un aspirator de tensiuni. Fac colectie: le strang si pe ale mele (sincer, ale mele chiar n-ar fi multe...) si pe ale celorlalti. Asa ca va rog, daca aveti vreo tensiune aruncati-o aici, le primesc pe toate fara discriminari! :)) Da, asa vreau sa inchei textul acesta, pe dos de cum l-am inceput: CU ZAMBETUL PE BUZE! Poate n-ar fi rau sa am de fiecare data cate un zambet pentru fiecare neplacere! :)

"Psihologul muzical", pasul 211

211 editii a strans emisiunea Psihologul muzical difuzata pe Radio Romania Actualitati. Vinerea trecuta, invitat in studio a fost Berti Barbera. S-a discutat despre Taverna, emisiune proaspat reintrata in grila TVR, Festivalul de la Garana unde Berti & 4Given au sustinut un recital, despre posibile viitoare concerte in Romania, si bineinteles, despre show-ul The Rolling Stones, eveniment consumat cu doar cateva zile inainte. Prin telefon, Robert Turcescu ne-a povestit cum a trait intalnirea cu formatia Rolling Stones. Au fost 4 minute si jumatate traite la intensitate maxima cu batai de inima puternice dar care s-au sfarsit in cel mai fericit mod: de acum inainte fotografia cu legendele Stones va sta la loc de cinste in casa lui Turcescu. Si trebuie sa-l credem pe cuvant pentru ca nu ne-o poate arata. Indicatiile primite de la staff-ul The Rolling Stones au fost stricte: fara miscari bruste si manifestari exuberante in preajma Stones-ilor, iar fotografia alaturi de membrii trupei nu poate fi facuta publica sub nicio forma.
Si Mircea Baniciu ne-a impartasit impresii de la marele concert din 17 iulie. Starea euforica a lui Keith Richards din timpul concertului nu a fost uitata de cantaret. Desi nu a vrut sa spuna daca stie astfel de cazuri printre colegii de breasla, cu umoru-i binecunoscut, Baniciu a recunoscut ca lui i s-a intamplat o data sa urce pe scena dupa ce a consumat oaresce licori bahice... "Eram intr-un club si am fost incurajat sa beau niste vodka inainte de concert. Partea cea mai grea a fost ca trebuia sa stau pe un scaun inalt pe care nu aveam prea multa stabilitate, oricum... Am cantat alaturi de public, de fapt ei au cantat mai mult decat mine. La final nu stiam cum sa cobor de pe scaun. A fost singura data cand mi s-a intamplat acest lucru". Momentul a fost savuros iar Mircea Baniciu merita felicitari pentru sinceritate. Nu sunt multi cei care ar fi povestit deschis si cu umor astfel de patanii.
O alta interventie in direct, de data aceasta din partea unui ascultator, ne-a amintit ca in luna iulie Sighisoara este Capitala Folk-ului. Am aflat cateceva despre participantii la Folk Fest Sighisoara (festival care s-a desfasurat intre 20-22 iulie) dar si despre recitalurile si problemele de organizare ale Festivalului Sighisoara Medievala, care va avea loc intre 27 si 29 iulie.
Muzica a fost din belsug. Berti Barbera ne-a propus piese de pe albumele lui ba chiar, am organizat si un concurs prin care doi ascultatori au castigat CD-ul Flick-Flack semnat Berti Barbera & 4Given. Am ascultat mult Rolling Stones, Julio Iglesias (pentru ca interpretul se afla in turneu prin Romania), Alice Cooper, Sfinx (cu Dan Andrei Aldea solist)- "Fii soarelui" si multe altele.
Trebuie sa va spun ca am avut si ascultatori suparati. Un domn din Bucuresti si-a exprimat profunda nemultumire cu privire la faptul ca vorbim atat de mult despre concertul The Rolling Stones... In opinia dumnealui, din 1965 incoace aceasta trupa se inscrie la categoria "manelistii rock-ului"! Mult mai buni i se par Deep Purple, de exemplu. De ce sa nu discutam despre ei?? De ce sa nu dam mai multe piese cu ei?? Trec peste exprimarea "eleganta" si modul in care a ales sa-si spuna opinia, e mai putin important. Altceva m-a enervat. Pentru el nu a contat absolut deloc faptul ca in cadrul acestei emisiuni a avut ocazia sa asculte de cateva ori Child in time. INTEGRAL!! Cum se face ca aproape niciodata nu apreciem cand primim ceva? Nu mai stim sa ne bucuram cand auzim intr-o emisiune de radio ce ne place? Prea des reactionam doar atunci cand NU primim muzica preferata. Uitam mereu ca in afara de noi mai sunt si altii care asculta si care poate, apreciaza ceea ce aud. Mergem pana acolo incat ne suparam daca nu primim piesa solicitata pe loc! E oare normal? Ma exaspereaza si argumentul pe care-l aduc unii in discutie: platim abonament la postul public si avem dreptul sa ascultam ce vrem. Avand in vedere ca nimeni nu este scutit de plata acestui abonament, ma intreb unde am ajunge daca toti am proceda la fel?! Uitati, dragilor, ca noi nu functionam in regim de tonomat iar, fiecare emisiune are un realizator! In plus, Psihologul muzical este una dintre putinele emisiuni care tine cont de cerintele ascultatorilor. Propunerile de invitati/piese sunt notate si rezolvate pe parcurs. Tocmai de aceea nu inteleg reactiile unora. E mai usor sa criticam fara fond decat sa ne bucuram pur si simplu atunci cand primim ceea ce asteptam?? Voua cum vi se pare?